Nicolae Petrașincu (1925-2016)

Tu anji dit soni, ditu 2013 shi ma-ncoa, azburâi di multe ori cu el, shi earam la el acasî di ahântea ori. Îi yinea zori mari tu ausheatic shi-nj dzâtsea spes: mi agârshi Dumnidzălu pi mini. Unî oarî înj dzâsi cî nâinti cu vârî n-doi anj avea muritî unî cusurinî dea lui, ditu fumealjia Cornetti, shi elu nu mai avea canî cu cari s-azburascî armâneashti tu soia lui.

Nicolae Petrașincu mi agiută multu cându anyrâpseam carte Gheorghe Simotta – între noblețe și arhitectură. Mi andrupî cu cadri și informații di Simotta shi di armânami. Cafi oarî cându îl pâlcârseam s-yinu la el s-îl antreb câti tsiva mi apruche cu harau. Cându fu pârâstâsitâ  cartea tu 2014 la Sutsată di Alexandru Gica, mi tinjisi shi vini ca oaspi.
Tora anyrâpsescu a doua carti, ti arhitectul armân Achille Ghiaciu, ama shi aua mi andrupî multu.
Nicolae Petrașincu anyrâpsi 2 cărți: prota iasti Ascendență, shi a daua iasti unî  carti cu poemati. Lucra la a treia, iu vrea s-pâlâvurseascî tihisirli a lui ditu chirolu comunizmolui, ama nu shtiu desi u bitsi.
Iestanu, tu lichia di 91 di anj, arhitectul Nicolae Petrașincu fu irtatu di Dumnidză.
Tu locu di bitsită, bag ma-nghios unî maiubeti  tsi u avui cu el (iasti unî cumatî ditu cartea Gheorghe Simotta – între noblețe și arhitectură):

 

30 noiembrie 2012. Era ziua Sfântului Andrei, patronul spiritual al României. Afară adia un aer răcoros și plăcut, iar vremea blândă venise ca o binecuvântare după o lungă perioadă de frig și ger. În oraș se cuibărise o atmosferă plăcută de sărbătoare întreținută de pâlcuri vesele de trecători care zâmbeau și mergeau agale și de taximetre care goneau fluturând steaguri tricolore.

          În acea zi urma să-l întâlnesc pe d-l arhitect Nicolae Petrașincu și aveam câteva motive serioase să fiu entuziasmat.

În primul rând, între arhitectul Simotta și tatăl său, vestitul medic urolog Sterie Petrașincu, a existat o relație cu totul aparte.

În al doilea rând, Nicolae Petrașincu a fost studentul profesorului Gheorghe Simotta.

În al treilea rând, Nicolae Petrașincu  (cartea a fost scrisă sub pseudonimul Nicolae Messailă) este autorul cărții Ascendență, carte care pe mine m-a marcat profund. Autorul relatează destinul strămoșilor săi aromâni începând cu distrugerea orașului Moscopole și până la venirea în București, iar tristețea emanată de carte este croiul special ce m-a determinat să o percep la nivel alegoric. Pot spune că Ascendență este un vehicul care mi-a oferit o călătorie meditativă unică pe tărâmul pârjolit și uitat de zei al condiției de aromân.

Nicolae Petrașincu: Ghini viniși!

Cornel Samara: Ghini te-aflai!

NP: Dvs vorbiți armâneaști?

CS: Da, vorbesc. Am stat foarte mult în preajma bunicilor materni, de la care am învățat și foarte multe zboarî aușeșțî (aromână – cuvinte bătrânești, vechi) .

NP: Eu am învățat armâneaști pentru că așa vorbea mama cu mine. S-a prăpădit în 1932 când eu aveam pe atunci 7 ani. Cu rudele din Scopje tot armâneaști vorbeam, fie că veneau ele la noi sau mergeam eu acolo cu tata în vacanța de Paște, ca să-l vedem pe bunicul matern.

CS: Aș dori să începem cu prietenia dintre tatăl dvs și arhitectul Gheorghe Simotta.

NP: Totul a început la liceul român din Bitolia, unde au fost colegi. Acolo s-au cunoscut. Tatăl meu a terminat liceul mai devreme decât Simotta, cu vreo doi ani, dar destinul i-a legat din nou în România.

CS: Mai știți și alți colegi de la liceul din Bitolia?

NP: Simotta mai era coleg cu doctorul Pentifranga, care era prieten foarte bun de altfel și cu tatăl meu, ambii fiind crușoveni. Se stabilește în București, termină medicina ca șef de promoție și devine un medic foarte talentat și dedicat meseriei. Un alt coleg de generație cu Simotta este scriitorul Anastase Hâciu, care a lăsat în urmă o carte memorabilă  .

CS: Puteți vorbi și despre alți prieteni sau cunoscuți de-ai lui Simotta?

NP: Îmi aduc aminte de pictorul Leonard Biju. A fost un pictor extraordinar de bun. Din păcate puțini îl mai evocă azi. Arhitectul îi aprecia mult lucrările și spunea despre el că era un romantic și un om extrem de liber, cu adevărat liber în viața lui, care adora să călătorească în special în Africa de Nord.

CS: În 1910 Gheorghe Simotta ajunge în București iar în 1916 se reîntâlnește cu doctorul Sterie Petrașincu pe frontul războiului de reîntregire.

NP: Da, tatăl meu era medic sublocotenent la Regimentul 8 Călărași, în timp ce arhitectul era sublocotenent în unitățile de geniu. În război, arhitectul a avut o experiență neplăcută cu tifosul exantematic. După ce medicii i-au administrat tratamentul standard, l-au lăsat crezând că va muri. Numai că, așa cum a mai dovedit-o și cu alte ocazii, el dispunea de o mare vitalitate. După două zile, se prezintă 100% refăcut, iar medicilor nu le vine să creadă.

CS: Și războiul s-a terminat...

NP: Ei au rămas foarte buni prieteni toată viața. Simotta venea des la noi în casă. Țin minte că eram foarte mic și plângeam după el atunci când pleca.

CS: Ați menționat în volumul îngrijit de d-na arhitect Patrulius că arhitectul Simotta simțea în familia Petrașincu atmosfera din copilărie. De unde ați știut? Sau ați intuit?

NP: Probabil că se simțea foarte singur câteodată. Am perceput la arhitect această apăsare a solitudinii. El nu a fost căsătorit, nu a avut copii și se regăsea în atmosfera familiei tatălui meu...

CS: L-ați avut profesor la arhitectură. Relatați-mi ceva despre această experiență.

NP: Am făcut cu el atât desen ornamental, cât și atelier, unde învățam desen clasic. Odată, la un examen, ne-a pus să desenăm ghiveciul de la fereastră. Era pasionat de mitologie și de culturile mediteraneene. Era de fapt un spirit mediteranean.

CS: Și atmosfera în anii facultății cum a fost?

NP: Păi, ca să vă dați seama mai bine de atmosferă, gândiți-vă că eram în facultate, când am participat la protestele pro-regale din noiembrie 1945. Știți foarte bine ce a urmat după aceea în țară.

CS: Ați continuat să vă vedeți cu profesorul Simotta după terminarea facultății?

NP: Ne vedeam destul de des. A vrut să mă facă moștenitorul lui la desen ornamental. Adică să preiau această disciplină în cadrul arhitecturii. A trebuit să-l refuz, eram sătul de probleme, și așa eram de origine nesănătoasă. Tatăl meu a fost închis de comuniști, iar eu aveam păcatul că fusesem proprietarul unei case naționalizate. Ultima dată l-am văzut pe arhitect de ziua lui, când m-a invitat la Hanul lui Manuc. Ne-am simțit foarte bine, iar arhitectul afișa o formă de invidiat la cei peste 80 de ani.

CS: Aș vrea să vorbim despre casa tatălui dvs, proiectată de arhitectul Simotta.

NP: La vremea la care a fost construită în 1927, casa a fost considerată o noutate. Avea ascensor și încălzire centrală. Tatăl meu a gândit ca proiectul să includă și cabinetul lui medical, cu punct sanitar separat și două intrări. Ușile erau duble, era un factor psihologic, pentru ca oamenii care așteaptau să nu audă văicărelile pacientului dinăuntru. Tâmplăria a fost făcută de un crușovean aromân stabilit în București, pe numele lui Buracu. Era un tâmplar renumit la acea vreme.

La invitația d-lui arhitect, am făcut un tur prin câteva camere. Într-adevăr, după 85 de ani, tâmplăria arăta impecabil.

CS: Despre părinții lui Gheorghe Simotta, ce puteți să-mi spuneți?

NP: Mama lui, Ecaterina, a fost înrudită cu ilustra familie Papahagi, mai precis cu ramura Nicolae și George Papahagi, oameni de mare cultură. Nicolae termină școala catolică Ordinul Lazariților din Macedonia, avându-l profesor pe nimeni altul decât preotul francez Faverial, care din simpatie pentru aromâni și cauza lor, pune la dispoziția Liceului Românesc din Bitolia un local, percepând o chirie modică. Nicolae a avut doi băieți, pe avocatul Georgică și filologul Valeriu. George Papahagi a fost profesor de franceză și a avut doi băieți medici. Unul din ei, Constantin, se stabilește la Cluj. Acesta are la rândul său doi fii, unul din ei fiind marele filolog Marian Papahagi.

Înainte de a pleca aflu de la dl arhitect că printre realizările sale arhitecturale se numără și Casa de Cultură a Sindicatelor din Urziceni, orașul meu natal. Această veste m-a uluit și m-a bucurat  pentru că una din cele mai importante clădiri moderne din Urziceni este opera unui arhitect aromân. A doua zi, de 1 decembrie, d-l arhitect Petrașincu ajunge în Urziceni după o lungă perioadă de timp, special pentru a vizita  Casa de Cultură. M-a sunat după aceea și mi-a spus cu emoție în voce: „Sunt extrem de fericit, pentru că este o clădire îngrijită.”

Înainte de a încheia acest dialog țin neapărat să mărturisesc faptul că un rol considerabil în decizia mea de a scrie această carte l-a avut evocarea arhitectului Gheorghe Simotta realizată de d-l Petrașincu cu aproximativ 10 ani în urmă. Reproduc mai jos finalul:

„Obligat la sedentarism, datorită vârstei și împrejurărilor politice, acest mare călător se retrage în casa lui de pe Dealul Patriarhiei, acum prea mare pentru el...” („Arhitect Gheorghe Simotta”, editura Simetria, 2003, ediție îngrijită de Irina Patrulius, Editura Simetria, p. 33)

 

Casa de Cultură a Sindicatelor Urziceni (anii 70)