Tu anji dit
soni, ditu 2013 shi ma-ncoa, azburâi di multe ori cu el, shi earam la el acasî
di ahântea ori. Îi yinea zori mari tu ausheatic shi-nj dzâtsea spes: mi agârshi Dumnidzălu pi mini. Unî oarî
înj dzâsi cî nâinti cu vârî n-doi anj avea muritî unî cusurinî dea lui, ditu
fumealjia Cornetti, shi elu nu mai avea canî cu cari s-azburascî armâneashti tu
soia lui.
Nicolae
Petrașincu mi agiută multu cându anyrâpseam carte Gheorghe Simotta – între noblețe și arhitectură. Mi andrupî cu
cadri și informații di Simotta shi di armânami. Cafi oarî cându îl pâlcârseam
s-yinu la el s-îl antreb câti tsiva mi apruche cu harau. Cându fu
pârâstâsitâ cartea tu 2014 la Sutsată di
Alexandru Gica, mi tinjisi shi vini ca oaspi.Tora anyrâpsescu a doua carti, ti arhitectul armân Achille Ghiaciu, ama shi aua mi andrupî multu.
Nicolae Petrașincu anyrâpsi 2 cărți: prota iasti Ascendență, shi a daua iasti unî carti cu poemati. Lucra la a treia, iu vrea s-pâlâvurseascî tihisirli a lui ditu chirolu comunizmolui, ama nu shtiu desi u bitsi.
Iestanu, tu lichia di 91 di anj, arhitectul Nicolae Petrașincu fu irtatu di Dumnidză.
Tu locu di bitsită, bag ma-nghios unî maiubeti tsi u avui cu el (iasti unî cumatî ditu cartea Gheorghe Simotta – între noblețe și arhitectură):
30
noiembrie 2012. Era ziua Sfântului
Andrei, patronul spiritual al României. Afară adia un aer răcoros și plăcut,
iar vremea blândă venise ca o binecuvântare după o lungă perioadă de frig și
ger. În oraș se cuibărise
o atmosferă plăcută
de sărbătoare întreținută de pâlcuri vesele de trecători care zâmbeau și
mergeau agale și de taximetre care goneau fluturând steaguri
tricolore.
În acea zi urma să-l întâlnesc pe d-l arhitect Nicolae Petrașincu și aveam câteva motive serioase să fiu entuziasmat.
În
primul rând, între arhitectul Simotta și tatăl său, vestitul medic urolog Sterie
Petrașincu, a existat o relație cu totul aparte.
În
al doilea rând, Nicolae Petrașincu a fost studentul profesorului
Gheorghe Simotta.
În
al treilea rând, Nicolae Petrașincu (cartea a fost scrisă sub pseudonimul Nicolae
Messailă) este autorul cărții Ascendență, carte care pe mine m-a marcat profund.
Autorul relatează destinul strămoșilor săi aromâni începând
cu distrugerea orașului Moscopole și până la venirea în București,
iar tristețea emanată de carte este croiul special ce m-a determinat să
o percep la nivel alegoric. Pot spune că Ascendență
este un vehicul care mi-a oferit o călătorie meditativă unică pe tărâmul
pârjolit și uitat de zei al condiției de aromân.
Nicolae
Petrașincu: Ghini viniși!
Cornel
Samara: Ghini te-aflai!
NP:
Dvs vorbiți armâneaști?
CS:
Da, vorbesc. Am stat foarte mult în preajma bunicilor materni, de la care am
învățat și foarte multe zboarî aușeșțî (aromână
– cuvinte bătrânești, vechi)
.
NP:
Eu am învățat armâneaști pentru că așa vorbea mama cu mine. S-a prăpădit
în 1932 când eu aveam pe atunci 7 ani. Cu rudele
din Scopje tot armâneaști vorbeam, fie că veneau ele la noi sau mergeam eu acolo
cu tata în vacanța de Paște,
ca să-l vedem pe bunicul matern.
CS:
Aș dori să începem
cu prietenia dintre tatăl
dvs și arhitectul Gheorghe Simotta.
NP:
Totul a început la liceul român din Bitolia, unde au fost colegi. Acolo s-au
cunoscut. Tatăl meu a terminat liceul mai devreme decât Simotta, cu vreo doi
ani, dar destinul i-a legat din nou în România.
CS:
Mai știți și alți
colegi de la liceul din Bitolia?
NP:
Simotta mai era coleg cu doctorul Pentifranga, care era prieten foarte bun de
altfel și cu tatăl meu, ambii fiind crușoveni. Se stabilește în București, termină
medicina ca șef de promoție și devine un medic foarte talentat și dedicat meseriei. Un alt coleg de generație cu Simotta este scriitorul Anastase Hâciu, care a lăsat în urmă o carte
memorabilă .
CS:
Puteți vorbi și
despre alți prieteni sau cunoscuți de-ai lui Simotta?
NP:
Îmi aduc aminte de pictorul Leonard Biju. A fost un pictor extraordinar de bun.
Din păcate puțini îl mai evocă azi. Arhitectul îi aprecia mult lucrările și spunea despre el că
era un romantic și un om extrem de liber, cu adevărat liber în viața
lui, care adora să călătorească în
special în Africa de
Nord.
CS:
În 1910 Gheorghe Simotta ajunge în București iar în 1916 se reîntâlnește cu doctorul Sterie Petrașincu
pe frontul războiului de reîntregire.
NP:
Da, tatăl meu era medic sublocotenent la Regimentul 8 Călărași, în timp ce arhitectul era sublocotenent în unitățile de geniu. În
război, arhitectul a avut o experiență neplăcută
cu tifosul exantematic. După ce medicii i-au administrat tratamentul standard,
l-au lăsat crezând că va muri. Numai că, așa cum a mai dovedit-o și cu alte ocazii, el dispunea de o mare vitalitate. După
două zile, se prezintă 100% refăcut, iar medicilor nu le vine să creadă.
CS:
Și războiul
s-a terminat...
NP:
Ei au rămas foarte buni prieteni toată viața. Simotta venea des la noi în casă. Țin minte că eram foarte mic și plângeam
după el atunci când
pleca.
CS:
Ați menționat
în volumul îngrijit de d-na arhitect Patrulius că arhitectul Simotta simțea în
familia Petrașincu atmosfera din copilărie. De unde ați știut? Sau ați intuit?
NP:
Probabil că se simțea foarte singur câteodată. Am perceput la arhitect această apăsare
a solitudinii. El nu a fost căsătorit, nu a avut copii și se regăsea
în atmosfera familiei tatălui meu...
CS:
L-ați avut profesor la arhitectură. Relatați-mi ceva despre această experiență.
NP:
Am făcut cu el atât desen ornamental, cât și atelier, unde învățam desen clasic. Odată, la un examen, ne-a pus să desenăm
ghiveciul de la fereastră. Era pasionat de mitologie și de culturile mediteraneene. Era de fapt un spirit
mediteranean.
CS:
Și atmosfera în anii facultății cum a fost?
NP:
Păi, ca să vă dați seama mai bine de atmosferă, gândiți-vă
că eram în facultate, când am participat la
protestele pro-regale din noiembrie 1945. Știți foarte bine ce a urmat după aceea în țară.
CS:
Ați continuat să vă vedeți cu profesorul Simotta după terminarea facultății?
NP:
Ne vedeam destul de des. A vrut să mă facă moștenitorul
lui la desen ornamental. Adică să preiau această disciplină în cadrul
arhitecturii. A trebuit să-l refuz, eram sătul de probleme, și așa eram de origine nesănătoasă. Tatăl meu a fost închis de comuniști, iar eu aveam păcatul
că fusesem proprietarul unei case naționalizate. Ultima dată l-am văzut pe arhitect de ziua lui,
când m-a invitat la Hanul lui Manuc. Ne-am simțit
foarte bine, iar arhitectul afișa o formă de invidiat la cei peste 80 de ani.
CS:
Aș vrea să vorbim despre casa tatălui dvs, proiectată de arhitectul
Simotta.
NP:
La vremea la care a fost construită în 1927, casa a fost considerată o noutate.
Avea ascensor și încălzire
centrală. Tatăl meu a gândit ca proiectul să includă și cabinetul lui medical, cu punct sanitar separat și două
intrări. Ușile erau duble, era un factor psihologic, pentru ca oamenii
care așteaptau să nu audă văicărelile pacientului dinăuntru. Tâmplăria
a fost făcută de un crușovean aromân stabilit în București,
pe numele lui Buracu. Era un tâmplar
renumit la acea vreme.
La
invitația d-lui arhitect, am făcut un tur prin câteva camere.
Într-adevăr, după 85 de ani, tâmplăria arăta impecabil.
CS:
Despre părinții lui Gheorghe Simotta, ce puteți să-mi
spuneți?
NP:
Mama lui, Ecaterina, a fost înrudită cu ilustra familie Papahagi, mai precis cu
ramura Nicolae și George Papahagi, oameni de mare
cultură. Nicolae termină școala catolică Ordinul Lazariților din Macedonia, avându-l
profesor pe nimeni altul decât
preotul francez Faverial, care din simpatie pentru aromâni și cauza lor, pune la dispoziția
Liceului Românesc din Bitolia un local, percepând o chirie modică. Nicolae a
avut doi băieți, pe avocatul Georgică și filologul Valeriu. George Papahagi a
fost profesor de franceză și a avut doi băieți medici. Unul din ei, Constantin, se
stabilește la Cluj. Acesta are la rândul său doi fii, unul din ei fiind marele
filolog Marian Papahagi.
Înainte
de a pleca aflu de la dl arhitect că printre realizările sale arhitecturale se
numără și Casa de Cultură a Sindicatelor din Urziceni, orașul meu natal. Această veste m-a uluit și m-a bucurat pentru
că una din cele mai importante clădiri
moderne din Urziceni este opera unui arhitect aromân. A doua zi, de 1
decembrie, d-l arhitect Petrașincu ajunge în Urziceni după o lungă perioadă de timp,
special pentru a vizita Casa de Cultură. M-a sunat după aceea și
mi-a spus cu emoție în voce: „Sunt extrem de fericit, pentru că este o clădire îngrijită.”
Înainte
de a încheia acest dialog țin neapărat să mărturisesc
faptul că un rol considerabil în decizia mea de a scrie această carte l-a avut
evocarea arhitectului Gheorghe Simotta realizată de d-l Petrașincu cu aproximativ 10 ani în urmă. Reproduc mai jos
finalul:
„Obligat la sedentarism, datorită vârstei
și
împrejurărilor politice, acest mare
călător se retrage în casa lui de pe Dealul Patriarhiei, acum prea mare pentru
el...” („Arhitect
Gheorghe Simotta”, editura Simetria, 2003, ediție îngrijită de Irina Patrulius, Editura Simetria, p. 33)
Casa de Cultură a Sindicatelor Urziceni (anii 70)
